Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti



26 Noiembrie 2014

Escadrila Albă


În paginile care prefațează lucrarea lui Daniel Focșa, „Escadrila Albă”, Neagu Djuvara laudă ideea autorului de a repune în ordinea istorică faptele eroice din vremea războiului, „ocultate sau răstălmăcite până mai ieri, astfel încât, cel mai adesea, noile generații le ignoră cu desăvârșire”.

 Numărându-se printre infanteriștii care au făcut sute de kilometri cu bocancii în praf sau noroi până la Odessa, Neagu Djuvara aduce un omagiu aviatorilor, pe care îi consideră niște supraoameni, cu care nu ar fi îndrăznit să se compare. „Iar când e vorba de femei-pilot, admirația e și mai mare”. Deși privite cu mirare sau chiar neîncredere, „au fost totuși câteva exemplare extraordinare, ca în romane”, spune cunoscutul istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier român, care ne îndeamnă să ne minunăm de scenele de pomină, de riscurile pe care și le-au asumat aceste eroine, de încercările și suferințele fizice prin care au trecut până pe frontul îndepărtat din Kuban sau deasupra infernului de la Stalingrad și să citim această carte ca pe un roman.

Deschidem, așadar, un foileton prin care încercăm să scoatem din sertarele vechilor scrinuri povești adevărate din istoria aviației, detalii inedite, savuroase, ce vin direct de la sursă, adică de la înseși doamnele care au scris legenda Escadrilei Albe, în speranța că aceste mărturii vor inspira tinerele generații...

În 1938, atmosfera politică din Europa era tot mai tensionată - armatele celui de-al Treilea Reich erau în plin marș, ameninţările U.R.S.S., simultane şi conjugate cu ale Germaniei, se concretizau în frecvente incidente produse de către Rusia sovietică la graniţe, impunând Armatei Române măsuri importante. Printre altele, la manevrele militare care aveau loc în toamna acelui an, la Galați, fuseseră invitate să participe, în premieră, și cinci aviatoare (Mariana Drăgescu, Virginia Duțescu, Nadia Russo, Marina Știrbey și Irina Burnaia), pentru a fi puse la încercare și a vedea cum s-ar descurca în condiții de război. Era vorba despre simularea unor lupte aeriene, misiuni de legătură contra cronometru, zboruri de noapte – un fel de joacă în aer, ar spune unii; era, însă, una cât se poate de serioasă. Iar faptul că, în cele aproape două săptămâni cât au durat exercițiile, s-au descurcat admirabil a determinat comandamentul să le declare apte în cazul unei mobilizări.

La finalul acestor manevre, Marina Știrbei, fiica prințului George Știrbei și verișoara mult mai celebrului aviator Constantin Cantacuzino, care se remarcase, la rându-i, prin câștigarea unui număr de concursuri aviatice în țară, ca mai apoi să-și pună talentul la încercare, parcurgând peste două mii de kilometri într-un raid ce a purtat-o până în țările scandinave, le dezvăluie camaradelor de zbor intenția ei de a înființa o escadrilă de avioane sanitare care să aibă numai femei pilot. Se va ține de cuvânt și, pe măsură ce războiul devenea o certitudine, Marina Știrbei avea să depună, la Ministerul Aerului, un memoriu pentru crearea acestei escadrile. A fost aprobat pe 25 iunie 1940, astfel că cele mai bine cotate femei-pilot ale țării au făcut un pas înainte, fiind încadrate în armată cu gradul de sublocotenent și fiindu-le puse la dispoziție avioanele de fabricație poloneză RWD-13.

În documentele Armatei Române, escadrila figura cu denumirea militară de „Escadrila Sanitară”, iar menirea ei pe Frontul de Est era să transporte soldații foarte grav răniți, care aveau nevoie de intervenții chirurgicale imediate. În aprilie 1942, va fi redenumită „Escadrila 108 Transport Ușor”, intrând, însă, în conștiința publică drept „Escadrila Albă”, supranume disputat de mai mulți autori, dar care aparține, de fapt, jurnalistului italian Curzio Malaparte, autorul cărții “Tehnica loviturii de stat”. Aflat în documentare și pe frontul românesc, acesta a fost inspirat de culoarea avioanelor poloneze, vopsite inițial în alb, cu crucea roșie aplicată pe fuselaj și pe aripi, motiv pentru care și-au câștigat destul de repede renumele de ambulanțe aeriene. Pentru că sovieticii nu țineau cont de faptul că erau avioane sanitare, bombardându-le, micile RWD-13 au fost vopsite mai târziu în culori de camuflaj.

În perioada celui de-al doilea război mondial, România a fost singura țară din lume care a dispus de avioane sanitare pilotate de femei, deși ideea Marinei Știrbei pornise de la gruparea paramilitară finlandeză Lotta Svard, formată exclusiv din femei și auxiliară armatei.

Aviatoarele „Escadrilei Albe” nu erau luptătoare în accepțiunea largă a cuvântului, dar misiunile lor într-un spațiu aerian ostil erau cât se poate de periculoase, fiind pândite la tot pasul de artileria antiaeriană, de trăgătorii izolați și, mai ales, de rechinii văzduhului care aveau, oricum, în dotare aparate mult mai bune ca ale lor. Au făcut, deci, impresie în epocă, devenind, în 1944, chiar sursă de inspirație și subiect al filmului artistic româno-italian “Squadriglia Bianca”, în regia lui Ion Sava, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra și Mariella Lotti, fosta iubită a Regelui Mihai. Cu sau fără acest film, tot nu s-a făcut destul pentru a revela și releva adevărata valoare a acestei aventuri care s-a numit „Escadrila Albă”. Mai mult decât atât, după instaurarea regimului comunist, destinul a fost atât de nedrept cu aceste fete temerare, celebre în anii războiului,  încât nu doar că au intrat într-un complet anonimat, ci au ajuns la închisoare sau, în cel mai fericit caz, au fost eliminate din aviație și marginalizate.

Ni se pare, deci, firesc să răscolim trecutul și să aducem la lumină admirabila lor experiență pe front, o primă pagină a foiletonului nostru fiind dedicată Marianei Drăgescu, pe care sperăm să nu o ratați în numărul nostru următor.

Sorina Tănăsoiu